Republica Moldova este o ţară a paradoxurilor. Una se gândeşte, alta se spune şi altceva se face. Ceea nu întotdeauna e regretabil, dar, în general, dedublarea societăţii, ca şi a personalităţii, e un impediment spre progres. Să le luăm pe rând.
În Moldova, limba oficială, conform Declaraţiei de Independenţă din 27 august 1991, este româna, dar Constituţia din 1994 o numeşte „moldovenească“. Unii politicieni insistă în continuare că vorbesc limba „moldovenească“, dar îşi trimit odraslele în şcoli cu predare în română, pentru că şcoli „moldoveneşti“ sau manuale de „limbă şi literatură moldovenească“ nu mai există încă din 1990 (cu excepţia regiunii separatiste trasnistrene).
Numai în Moldova populaţia majoritară este atât de amabilă cu minoritatea rusolingvă încât vorbeşte în rusă cu aceasta, ca nu cumva să nu se simtă ca acasă şi ca nu cumva într-o bună zi să plece de unde a venit…
Numai în Republica Moldova un partid comunist a revenit la putere pe cale electorală (2001-2009). Numai în Moldova a avut loc o a doua „revoluţie“ anticomunistă, la 20 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, dar şi aceasta, ca şi prima, este incompletă.
Deşi la putere este o coaliţie proeuropeană şi UE îi acordă ajutor financiar şi logistic, în ciuda crizei prin care trece, mai mult de jumătate din populaţie doreşte integrarea în Uniunea Vamală Euroasiatică, şi nu în Uniunea Europeană.
În ciuda faptului că nu controlează regiunea transnistreană şi agenţii economici din stânga Nistrului nu contribuie la fondul de impozite, Chişinăul e responsabil la nivel internaţional de plata datoriilor regiunii secesioniste faţă de gigantul rus Gazprom (3,5 miliarde de dolari SUA).
Numai în Moldova statul nu controlează mai mult de jumătate din hotarele sale, deşi la nivel internaţional hotarele sale sunt recunoscute de jure şi de ţări precum Ru
