Prin anii ’93, mama dădea fuga la chioşcul de ziare şi cumpăra câte un jurnal doar pentru a citi vreun editorial scris cu nerv şi îndemânare. Exista plăcerea de răsfoi paginile proaspete pentru că întotdeauna găseai un ziarist care avea ce spune, mergând, cât era omeneşte posibil, până la esenţa lucrurilor.
Nu lipseau ştirile de senzaţie, dar opiniile aveau locul lor de gală, condeierii îşi respectau crezul şi scriau făcând onoare publicaţiei. Se năşteau nume pe care îţi doreai să le cauţi, să le citeşti însemnările. Nu ştiu câţi dintre semnatari absolviseră şcoli de jurnalism, timpul a dovedit însă că înmulţirea, înmiirea jurnaliştilor cu diplomă, cum s-ar spune, nu a fost un succes pentru România. Fabrica de ştirişti a dat o faţă vulgară României, i-a zugrăvit un chip retuşat după imaginea petrecăreţului mahmur, care se întoarce în zori la familie fără un ban în buzunar şi pregătit de scandal. Dimineaţa copiii plâng de foame, femeile îşi fac bagajele sătule de mariaj, iar bunicii îşi frământă mâinile gândindu-se la Dumnezeu, credinţa părând a fi doar atributul bătrânilor. Am devenit un popor de mahalagii. Din observatorii subtili şi ironici (fără a fi maliţioşi) am ajuns clevetitori de mahala. Ziaristul de opinie devine din ce în ce mai şters, obosit să se revolte, condamnat la tăcere, suspectat pe nedrept de “plafonare” ori teamă sau abandon. Dacă pentru a crede în Dumnezeu nu trebuie să absolvi o şcoală, e lucru clar că nici pentru a fi un gazetar adevărat nu ai nevoie de un certificat anume. “Profesioniştii” au făcut o meserie din arta cuvântului, practicată pentru bani sau pentru interesul acelora care vor puterea politică. Frazele înflăcărate (scrise cu har) nu mai ard palmele condeierului pentru că drumul resemnării e mai aproape de Dumnezeu decât s-ar aştepta cineva dintre noi să fie. În 1993, gazetarii căutau în adâncul sufletelor. În 2013, jurna