Jocul de-a senatorul, făcut de Dan Voiculescu, creează un al treilea precedent nefericit (pentru noi, reprezentaţii) în Parlamentul României.
Primul a fost în vara anului trecut când, subit, dl Voiculescu şi-a lăsat alegătorii de izbelişte şi a demisionat din Senat. Motivul invocat a fost respingerea, de către colegi, a unui proiect privind dublarea sancţiunilor pentru evaziune fiscală. Şi spus “ochi în ochi”, acest motiv e mai mult decât greu de acceptat. Şi asta pentru că dl Voiculescu putea fi cuprins de o lehamite similară de multe ori până atunci. Din 37 de iniţiative legislative pe care le-a avut în mandatul încheiat, înainte de termen, în iunie 2012, mai mult de 20 i-au fost respinse. Nu s-a supărat niciodată până atunci. Întâmplător, însă, tot în iunie, un dosar de corupţie în care e judecat, cel legat de privatizarea Institutului de Cercetări Alimentare, se apropia de final. Cum competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost atrasă de calitatea de senator a acestuia, demisia lui din Parlament a determinat mutarea procesului la Tribunalul Bucureşti. Ajuns, astfel, la o instanţă inferioară, exista posibilitatea prelungirii termenului de finalizare a dosarului, prin recurgerea la două căi de atac.
Prin toamnă, lui Dan Voiculescu fie i-a trecut supărarea pe colegii parlamentari, fie a vrut să le dea o şansă de a-şi corija greşelile, fie a sperat că va avea colegi mai buni, profesional vorbind, şi animaţi de grija pentru binele public. Cert este că s-a înscris iar în cursa pentru parlamentare. În documentul depus la dosarul de candidatură admitea, însă, obligat de lege, că a fost colaborator al Securităţii (în vara lui 2011, prin sentinţă definitivă şi irevocabilă, Î.C.C.J. confirma decizia C.N.S.A.S., de colaborare a lui cu Securitatea), fără ca nimeni din U.S.L., nici de la Putere, nici din Parlament, să aibă vreo reacţie. Era uşor de