La o mie de km de noi, în aerul pur, pluteşte ea,/Mare, cosmopolită, indiferentă,/ SUA./ Jos,/ Scotoceşte cu necruţare tot./Acolo la fund, Europa decadentă, Rusia nihilistă nu găsesc efigiile viu colorate ale schimbării la faţă, ca să scape şi de data asta.

N-o să vă vină să credeţi,

SUA aduce cu o insulă edenică eşuată în creierul meu .

Acolo m-am îndrăgostit de Émile a lui Rousseau sau de Nataşa Rostova a lui Tolstoi.

Pe ele le-am avut în stil american, în cafenele triste, ce trăiesc într-o veşnică nefericire,

Ca oamenii la primul semn al declinului ireversibil,

Când lucrurile au un nume prea sigur,

Nu străluminează imaginaţia.

Ştiţi voi cum –

Nicio bâjbâială sexuală, nici frustrări faţă de noile libertăţi liberale,

sau sentimentalismul unui început de cunoaştere uşor şi perfid.

Le înţeleg atât de bine pe aceste fiinţe angelice.

Vreau să fiu ca ele.

Le iubesc cel mai mult.

Câştigul, utilitatea, prudenţa, tristeţea marelui bancher, cu filigranul de oţel al frumuseţii lui,

înfipt în fiecare om al lumii libere –

Stau departe de noi,

Sus,

Lângă graţia divină SUA.

În fiecare sentiment de frustrare, care duce la marile noastre crime, anarhii, revoluţii ,

se înfiltrează plictiseala ei.

Pătrunde în forţă în panorama deşertăciunii umane grăuntele limpede ,

ascuţit al desăvârşirii ei adorabile.

Când priveşti spre ea, pare desprinsă de istorie, de dezastre, de răul absolut.

Ce-i de făcut cu ea?

Ce-i de făcut cu SUA , Lenin, Kropotkin, Stalin?

Oare cum se tulbură liniştea tărâmului ei perfect?

Ca mintea poeţilor reacţionari, cu puterea lor angelică de-a dărâma lumea bătrână ?

Dacă văd omul verosimil, real, prosper,

Îl reconosc,

Este american, străin lumii mele.

Americanul ştie cu o oră î