Sergiu Sălăgean, cititor „Adevărul”, ne-a împărtăşit una dintre poveştile minunate ale bunicului său, despre „soldatul rătăcit” al familiei.Bătrânul şi-a amintit, cu nostalgie, noaptea în care fratele său s-a întors de pe frontul din Rusia.
Capitolul 1: Capăt de drum
Priveam spre depărtarea munţilor, iar culorile pădurilor şi a satelor se amestecau şi dansau în ritmul căldurii de afară. Bunicul privea mai aproape la vacile ce păşteau iarba uscată.
„Stai jos!”, îmi zisese în timp ce se aşeza pe aşternutul zgomotos al pădurii. M-am pus în braţele lui, ştiind că urmează o altă istorisire din alte vremuri. Bolta pădurii ne proteja de arşiţa lui august, vântul mişca frunzele, iar soarele licărea printre copaci încercând să prindă un loc lângă noi şi să asculte.
Ajunsesem la vârsta la care puteam înţelege şi asculta o poveste. Mersul nu mai era o problemă, vorbeam bine, iar poveştile prindeau viaţă când închideam ochii. Moşul privea sus spre copacul ce avea grijă de noi.
Un copac la fel de bătrân ca el şi la fel de tare, căci bunul se putea bate cu şapte zmei o dată şi o salvase pe Ileana Cosânzeana de câte ori era nevoie. Aşa era bunul meu în acele vremuri.
Priveam spre acelaşi punct lucios când începuse calm să scoată vorbe meşteşugite. Vântul se oprise iar pădurea parcă s-a aplecat să-l audă mai bine.
- Se făcea că eram în casa bătrânească. Afară crivăţul lovea cu putere în oblace1, florile de gheaţă sclipeau la lumina palidă a vetrei. Noaptea se lăsase demult, iar mama ne ţinuse treji fără a scoate o vorbă pentru ce. Cinasem, dar blidele(2) rămăseseră murdare pe masă, o masă plină cu bucate alese ca de sărbătoare.
Tata tăiase un viţel, mama coapse din făina cea bună numa plăcinte, pâine şi coci dulci prea multe la număr. Soră-mea se juca cu un tăciune(3) viu scăpat din sobă, umbrele noas
