■ Jurnalul Naţional: La doar 24 de ani, ai în palmares două roluri excelente, care ţi-au adus faima: Ana, din "Eu când vreau să fluier, fluier", şi Veli din "Loverboy". Care dintre ele ţi-a dat o mai mare bătaie de cap?
■ Ada Condeescu: Teama de cele două personaje a fost diferită, dar la fel de intensă."Ana" a fost primul rol într-un film de lung metraj. Când am filmat aveam 20 de ani şi eram anul II la facultate, ambiţia şi dorinţa să împlinesc acest rol principal după 6 luni de casting erau foarte mari şi teama pe măsură. Soluţia pe care am descoperit-o când am ajuns pe platou a fost dăruirea totală şi încrederea oarbă în regizor, parteneri şi echipă. Cu "Loverboy" a fost într-un fel şi mai greu, pentru că după un succes şi multe laude trebuia să vină din partea mea confirmarea. După ce am citit scenariul însă, "apăsarea" aceasta a dispărut, pentru că am dat de un personaj cu totul nou, complex, cu o poveste extraordinară şi care cerea evident un salt important pentru mine ca actriţă. Mi-am dat seama cât de importante au fost cele 2 luni de pregătire pentru "Veli" şi cât de important e să învingi teama şi să te arunci în construcţii şi poveşti.
■ La 6 ani, jucai pentru prima oară pe o scenă adevărată. Un an mai tărziu, filmai pentru o co-producţie româno-franceză. Care au fost oamenii care ţi-au îndrumat paşii spre actorie?
■ Aş începe cu Alain Delon, cu care voiam să mă mărit la 4 ani, văzusem o poză superbă şi am rămas îndrăgostită mult timp de el. După el, DeNiro, Pacino, Anthony Hopkins... Mă fascinau pur şi simplu. Apoi oamenii s-au transformat în locuri şi senzaţii: serile la teatru, tavanul Odeonului care se deschide şi prin care se vede cerul, culisele, mirajul pe care scena îl creează uneori. Iar mai târziu, la sfârşitul liceului, când eram hotărâta că vreau să intru la UNATC, Florin Zamfirescu mi-a fost aproape şi m-a ajutat mult. A
