La data scrierii acestei cărţi de poezie, Însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească, 2011, 112 p.), a noua, dacă nu luăm în considerare şi cele două masive antologii, una prefaţată de Dan Cristea (colecţia „Hyperion“, 2004), cealaltă de Nicolae Manolescu (O sută de poeme, 2006, cînd se împlineau 30 de ani de la debutul editorial al poetului), Gabriel Chifu (care are la activ şi opt romane) este un supravieţuitor al unui grav accident de circulaţie. Ecouri ale patimilor prin care i s-a dat să treacă (spre a-şi redobîndi sănătatea şi excelenta formă fizică d’antant) apar aici curăţate de orice tentă melodramatică sau exhibiţionism de tip imitatio Christi, ce ne ispiteşte cînd vine vorba despre propria persoană.

Mierea metaforei îndulceşte lectura chiar şi atunci cînd omul conştientizează dezastrul propriului trup: „L-aş face uitat,/ să-l găsească îngerii/ cînd vin aici./ Să prindă el părţile rupte/ bătînd în ele cuie de argint/ Să-l repare ei, să-l repare ei/dacă se mai poate“.

Adevărul e că o secretă ştiinţă a echilibrului îl călăuzeşte pe autor să penduleze între o explorare a propriului eu, devenit brusc un binom-antiteză, o confruntare decisivă a trecutului, „vacarm de neînţeles“, cu un viitor ca „o linişte mare“, şi poeme de dragoste ataşante în primul rînd prin vitalitate, prin intensitatea sentimentelor (de la implorare, adoraţie nesfîrşită, evocări şi invocări celestiale ale iubitei, demne de eterna Ars amandi, pînă la dezamăgire, căinţă, negaţie virilă). Una peste alta, este vorba despre o carte a ieşirii din labirint, a unei eroice detaşări, a unei victorii înlăcrimate, a traversării unei experienţe dramatice care umanizează spiritual şi stilistic: „E curios ce poduri imposibile reuşeşte să lege suferinţa/ între noi, îndepărtaţii,/ e curios ce munţi de bunătate, ce mine de argint/ găsim în adîncul nostru/ cînd răsună pe culoar paşi