M-am încris la doctorat foarte târziu (aveam deja 47 de ani) din trei motive. Primul era acela de a-i face, în sfârşit, pe plac bătrânului meu tată, care toată viaţa a dorit să mă vadă doctor, aşa cum fusese el în ştiinţe juridice. Zicea, pe bună dreptate: "Cum, mă? Tu ai atâtea cărţi publicate, ştii atâtea lucruri şi nu eşti doctor... Nu se poate!" Al doilea motiv au fost cei 15% la salariu pe care urma să-i primesc automat după confirmarea titlului de către Ministerul Educaţiei, ceea ce nu era chiar de lepădat. Aveam însă "să profit" de cele 15% doar câteva luni, atât cât am mai rămas ofţer activ după susţinerea tezei de doctorat în ianuarie 2008. În fine, mi-am zis eu, de fapt doctoratul urma să-mi prilejuiască o nouă carte despre propagandă, de data aceasta scrisă într-un stil mai doct decât cele precedente, ceea ce era o provocare acceptabilă. Reuşisem să obţin acceptul poate singurului conducător de doctorat din armată din acea vreme, colonelul Constantin Hlihor, cu care puteam avea un dialog intelectual, fără dogme, locuri comune şi vorbe goale de care mi se păreau doldora aproape toţi ceilalţi aşa-zişi profesori din Universitatea Naţională de Apărare, cunoscută drept Academia militară. Desigur, se poate identifica cu uşurinţă în opţiunea mea pentru un doctorat la Academia militară şi nu la Universitatea Bucureşti, de exemplu, o anumită doza de comoditate în raport cu servituţile job-ului meu de ofiţer activ (cu program zilnic şi sarcini în consecinţă), care îmi era asigurată pe durata celor trei ani, însemnând o anumită înţelegere din partea şefilor, ceea ce nu prea ar fi funcţionat în cazul unui doctorat civil, privit ca o problemă strict personală fără nici o legătură cu armata.

În 2005, când m-am înscris la doctorat în UNAp aveam într-adevăr o impresie foarte proastă despre această instituţie, pe care cei doi ani şi ceva petrecuţi în acea clădire