Când vorbim astăzi despre ce ar trebui să însemne conştiinţa istorică, dezbaterile alunecă într-o sumă de locuri comune, de banalităţi şi acuze, lasându-se, inevitabil, cu capete sparte.

Cert e că o conştiinţă istorică se formulează într-o construcţie a prezentului, iar prezentul e întotdeauna complicat, pentru că ne obligă să plonjăm, bine mobilaţi etic şi identitar, într-o istoricitate. Doamna Lăcrămioara Stoenescu a înţeles bine că generaţiile actuale au nevoie de o educaţie identitară şi, de câţiva ani, alături de activitatea didactică, s-a ocupat de reconstituirea memoriei stigmatelor. Conceptul are de-a face exclusiv cu „rănile sufleteşti care rămân ca un stigmat moral veşnic”. În acest sens a publicat două cărţi: Copii-duşmani ai poporului (2007) şi De pe băncile şcolii în închisorile comuniste (2010). Recent, a strâns laolaltă mărturiile a 22 de participanţi la experienţa nefastă a comunismului. Cei intervievaţi au, în mare măsură, o poveste comună şi, totuşi, mereu diferită. Ei au beneficiat de o educaţie liberală, iar spiritul civic era transmis ca o normă socială, încă din primii ani de şcoală. Volumul mi-a amintit de cărţile Smarandei Vultur despre deportările din Banat, de la sfârşitul anilor nouăzeci. Şi acolo, naraţiunile bulversau, în mare, aceleaşi finalităţi ale memoriei. În ambele cazuri, accidentele istoriei refac o matrice semnificantă. Are dreptate doamna Stoenescu să ia foarte în serios avertismentul Sultanei Caramihai: „Dacă n-au putut crede copiii mei tot ce le-am povestit despre deportare, cum să-mi închipui că am să-i conving pe alţii că cele trăite de mine sunt adevărate?”

Protagoniştii interviurilor întruchipează întru totul modele umane pentru doamna Stoenescu. Nu sunt doar nişte supravieţuitori. Din felul cum organizează întrebările, se vede bine că Lăcrămioara Stoenescu îşi cunoaşte subiecţii. Îşi face conştiincioasă