Era într-un fel de aşteptat. De vreme ce artizanul victoriei electorale a USL, eminenţa cenuşie Dan Voiculescu, a decretat că puterea nu este deplină, nu este reală fără adjudecarea justiţiei, era firesc ca îndată după obţinerea puterii politice privirile să se îndrepte spre ea.
Nu numai pentru că domnul cu pricina precum şi mulţi alţi competitori politici de breaslă au afaceri personale cu justiţia ci esenţial pentru că, în condiţiile specifice evoluţiei noastre de aproape două decenii, justiţia s-a arătat a fi bastionul inexpugnabil al apărării şi prezervării drepturilor şi intereselor lor, dobândite cu atâta „trudă”.
De ceva vreme lucrurile s-au schimbat, justiţia şi-a intrat în drepturi şi responsabilităţi, stârnind panica printre impricinaţi. Acum, că au deplina putere politică, venii momentul răfuielii.
Ceva nuanţat faţă de procedeele psihologic-insidioase, „ştiinţific” uzitate în cazul bătăliei politice acum, cruciada nu va fi brutală, pe faţă. N-ar da bine nici pe interior nici pe dinafară. Aparenţele trebuiesc musai păstrate. Ce-ar fi dacă s-ar apela la slăbiciunile umane din interior(?) şi-o fi fiind zis specialistul.
Că doar oameni suntem, supuşi deopotrivă construcţiei dar şi distrucţiei. Cu deosebire în zona orgoliilor, vanităţilor, invidiilor, ba poate chiar intereselor. De ce să fie spre exemplu magistraţii egali între ei ca magistraţi, de vreme ce magistraţii procurori au un statut administrativ inferior magistraţilor judecători, primii fiind supuşi ministrului justiţiei pe când secunzii sunt independenţi, se conduc de sine?
Ba numericeşte înclină şi balanţa. Cum e admisibil ca în aceste condiţii conducerea CSM să fie girată de un procuror? Unde este orgoliul judecătorilor? Iată minunatul teren, facilul teren pe care trebuieşte aşezată bătălia.
Nu trebuie să intervenim noi dinafară