Ieri, în Gazeta Sporturilor, un anume domn Marcel Răducanu (cei tineri sunt rugaţi să scormonească prin arhive; astfel vor afla cine este domnia sa şi ce a însemnat el pentru Steaua şi pentru România, dar mai ales cum a evadat el din comunism: după ce a jucat o repriză într-un amical al Naţionalei, la Dortmund, în 1981, la pauză s-a dat accidentat, a cerut schimbarea, a rămas în vestiare şi apoi s-a tot dus... până la Borussia Dortmund, unde a jucat din 1982 până în 1988!) zice că pe Chiricheş cei interesaţi să-l vândă l-au umflat cu pompa! Abia aştept reacţiile împricinaţilor. Mă gândesc nu neapărat la Chiricheş însuşi (care pe lângă că pare un băiat cu bun simţ, este sigur şi conştient de valoarea lui reală şi deci de câte atmosfere i s-au pompat la imagine) ci mai ales la clanul Becali, vânzătorul şi intermediarii deopotrivă, care nu vor lăsa netaxat asemenea afront, chiar dacă, s-au mai ales, dacă vine de la unul care chiar ştie ce spune, ba mai este şi unul din nemuritorii Stelei, comparabil cu Voinescu, Constantin, Iordănescu, Hagi, Lăcătuş, Belodedici. În nici un caz cu Bănel sau panaramele Costea. Mai mult: în 1979 şi 1980 Marcel Răducanu a fost desemnat fotbalistul anului. Încă mai mult: la Dortmund are o şcoală de fotbal pe care a înfiinţat-o în 1994 şi care este asaltată de nemţi, părinţi şi copii, care au mare încredere în specialistul român. Aşadar, spusele lui Marcel Răducanu au greutate. Greutatea valorii omului care a spus, dar şi a descoperitorului şi şlefuitorului de talente. Să ne înţelegem: Marcel nu zice că Chiricheş ar fi vreun „vopsit”, adică valoare zero, ci doar că nu e chiar ceea ce spun alde Becali. Că ar valora vreo 3 milioane dar nu 10 sau 100. Ceea ce mi se pare absolut corect. La un cu totul alt nivel, iată că sunt şi alţii care pompează, exact cum spuneam şi eu alaltăieri, când vorbeam despre Balonul de Aur: nici nu s-a încheiat b