Odinioară oamenii îşi lăudau copiii, vorbeau frumos despre rubedenii, îşi apreciau prietenii şi îşi iubeau ţara. Un soi de gândire apreciativă, o gândire recunoscătoare şi mai îngăduitoare a fost ceea ce - din punct de vedere spiritual – a ridicat lumea, a civilizat-o şi a făcut-o mai bună. Pare că noi trăim post modernist, pare că am împrumutat un gust straniu pentru descrierea mizeriei şi a suferinţei umane, ni s-a părut cinstit să spunem ce gândim şi să descriem ceea ce vedem, în speranţa că toate acestea sunt reale. Marii mistici ai lumii ne spun, însă, că realitatea materială e iluzia, e proiecţia, e ceea ce gândim şi ceea ce se materializează ca o consecinţă a procesului de gândire. Dacă-i aşa, greşeala ne şade în minte. Dacă gândurile ni se întrupează, când gândim că avem copii răi, că avem o ţară în care nu se întamplă nimic notabil, când ne vedem pe noi înşine săraci şi bolnavi, trişti şi scufundaţi în lipsă de speranţă, ce ar putea să ne apară în faţă din lumea aceasta? Poate că aceşti mari mistici nu ne spun adevărul şi bine ar fi să fie aşa. Poate că realitatea-i palpabilă, poate că suntem un trup de carne, care funcţionează doar în virtutea unor reacţii chimice, poate că suntem limitaţi şi nu avem nici o putere. Dar, dacă nu-i aşa, a accepta această variantă înseamnă a accepta limitarea. Dacă înţelepţii, misticii, marile figuri luminoase ale lumii au avut dreptate, atunci ne limităm prin propriile noastre gânduri. Ne limităm, în acelaşi timp, descriindu-ne mizeria şi sărăcia, boala şi neajunsurile, căci descriindu-le, judecându-le, fără să avem soluţii, fără să avem idei despre cum le putem scoate din vieţile noastre, s-ar putea doar să le creăm, să le dăm putere, să le perpetuăm şi să traversăm continuu o stare de criză. De aceea, una dintre marile erori ale oamenilor ar putea fi vorbăria, bârfa şi judecata, care nu au ca scop căutarea unei soluţii, căc