În urmă cu trei săptămâni  am început  povestea periplului meu pe la uşile Casei Scânteii, până la urmă un experiment ce începea să mă amuze. După câteva încercări nereuşite de a trezi conştiinţa planetar-ecologică în VIP-urile condeiului de presă, un rest de luciditate  - care rămâne pe undeva şi celui mai neghiob epigon al Cavalerului Tristei Figuri  - îmi permitea să mă  văd tot mai bine. Îmi era clar că o permanentă rubrică de mediu nu era dorită în niciun cotidian.

Mă pomeneam  dimineaţa în Gara de Nord.  Abia coborât din tren, cu ochii uscaţi de nesomn – nu pot dormi în tren - , călcam ca un prunc neînvăţat cu mersul de-a lungul unui peron amorţit ce-mi părea de-a dreptul   neospitalier, scos  dinaintea mea ca  dintr-un tărâm străin.  Era peronul ostil, nu eram eu de pe-acolo? Ieşeam din clădire şi abia atunci observam trecătorii. Ei nu erau călători. Ei erau de acolo cu siguranţă şi vieţuiau aşa. Ocupaţi, alergând pe trotuare sau încapsulaţi  în maşini, fiecare cu treaba lui, fără îndoială una importantă. Doar eu umblam  contra curentului, scăldat în masa agitată care, dintr-o dată, mă făcea să înţeleg diferenţa dintre viu şi vioi. Cu gândul la câteva simboluri viguroase  – pădurea, apele şi fiarele fiind printre acestea – diferenţa era stridentă. Bine că nu se văd gândurile - îmi spuneam câteodată, jenat de totala mea lipsă de pragmatism, atât de evidentă mie în forfota fluidului stăpânit de telefoane mobile, clacsoane, frâne şi acceleraţii, dar prin care simţem că trec  neatins, ca un cuţit uns printr-o apă rece.

Întâlnirile cu oamenii de presă se încadraseră între convingerea lor că  “La mediu, România încă stă bine, nu e cazul ” şi un argument unic, tras la indigo,  la pronunţarea căruia, invariabil,  glasurile căpătau o nuanţă sfâşietoare de regret: “ Da, înţeleg ce spuneţi, poate că ar trebui, dar tema asta nu face rating”. Era mai