În Pădurea Domnească a ieşit la iveală, dacă mai era nevoie, preţul compromisurilor nejustificate la care s-au dedat componentele AIE. Niciun vicleşug acum nu va mai salva măcar ceva din credibilitatea AIE, fără măsuri convingătoare pentru toată lumea.

S-a scris mult, diferit şi uneori excelent, după părerea mea, despre întâmplarea de revelaţie din Pădurea Domnească. Şi credeam că ar fi inutil să mă mai alătur corului celora care au comentat în fel şi chip cele întâmplate şi, chiar dacă mai puţin, eventualele efecte ale acestora.

Şi când credeam, cu uşurare, că am scăpat de această mai puţin plăcută ocupaţie, au văzut „lumina tiparului“ (sau a blogului, vorba vine) şi s-au îndreptat direct spre crestomaţii nişte cugetări ale unui bărbat de stat despre strămoşeştile îndeletniciri, inclusiv vânătoreşti, ale bărbatului (şi de stat, şi simplu).

Apoi, un partid îngreunat oligarhic de guvernare, a cerut convocarea consiliului coaliţiei înfricoşător de pro-europeană cu îngrijorarea că – vezi doamne – întrunirea de team building a procurorilor, judecătorilor şi altor dregători în Pădurea Domnească a devenit un „subiect politizat“. În timp ce, probabil, ar fi trebuit să rămână doar aşa, o poveste vânătorească. În timpul căreia s-a discutat colegial, cu lacrimi de entuziasm în ochi, despre modernizare, europenizare, inclusiv… implementarea, cum s-ar spune, reformelor în procuratură şi justiţie. Şi dacă ar fi aşa, la ce bun să mai insistăm pe acest caz? Ne descurcăm noi între noi, politicienii, fără să… politizăm.

Prin urmare, după aceeaşi logică, Herr Schuebel ar trebui s-o lase mai „easy“ cu politizarea îngrijorărilor UE. Să mai citească clasicii moldoveni. Pentru că, aşa cum ar repeta acum coana Chiriţa ce zicea odată pe o scenă din Chişinău: „oi fi fiind eu vinovată, da nu-i de unde!“.

S-a spus şi pe la case mai mari: este de-a dreptul