Procurorii nu au voie să facă politică. Dar politica are voie să-i facă pe procurori?O întrebare cel puţin pertinentă în lumina (în zgomotul?) ultimelor discuţii în materie.
Furtună într-un pahar cu apă? Se prea poate. Ca multe altele. Aşa şi este, în principiu. Nu (cred că) sunt paranoic. Şi nu cred că sunt(em) ţinta unor mari conspiraţii manevrate de mari oameni. Prea mulţi, de altfel, se simt importanţi crezând asta. Numai că uneori mecanismele ”conspiraţiilor” funcţionează bine şi unse doar cu mediocritate. Iar băşcălia, de care suntem oricum plini până la refuz, se transformă uneori, peste noapte, în lucru serios. Şi grav.
Se discută mult (şi prost) despre statutul procurorului. Ca de obicei, în general discuţiile sunt orientate, voit sau nu, pe piste false. Se confundă funcţiile cu oamenii, statutul cu un vot oarecare, drepturile şi obligaţiile cu ceea ce se spune sau se face, se compară ce au unii cu ce nu au alţii.
Sinecdoca pare a fi figura de stil cea mai la modă. Partea se extinde (cu rea credinţă? din prostie?) asupra întregului până când îl înghite. Amănuntul nu neapărat relevant hărţuieşte problema de principiu. Întrebările se pun prost iar răspunsurile vizează oricum altceva. Un exemplu nefericit sau chiar negativ este instaurat ca regulă pentru o întreagă categorie.
Reacţii neinspirate există, din păcate, şi din partea unor persoane care fac parte din categorii profesionale vecine.
Să nu fiu înţeles greşit. Nu fac politică, nu exprim vreo opinie politică. Legea nu îmi dă voie să o fac. Şi nici nu vreau. Nu simt vreo frustrare din cauza asta, mi se pare chiar normal să fie aşa. Dar cred că o reacţie (desigur apolitică) şi de bun simţ este necesară. Nu e vorba de politică, ci de principiu. O reacţie de bun simţ şi fermă.
Am răsfoit de curând Ferma animalelor a lui Orwell. Şi am ajuns la concluzia că zoologia nu e totu
