Astăzi e luni, e început de săptămână, reînceput de şcoală şi continuare de chiolhanuri în memoria lui Mihai Eminescu.

Apropo de subiectul din urmă, discutam dăunăzi cu cineva care mi-a exprimat bucuria sa personală că Eminescu nu este uitat. I-o împărtăşesc, sincer, dar cu rezervele mele. Nu din alt motiv, dar poetul „nepereche” a devenit de foarte multă vreme o afacere a unor domni cu „ştaif” care, neavând (dacă au avut) ce să... sau despre cine să... mai scrie, îl iau pe Eminescu în braţe şi organizează manifestări şi petreceri în cerc restrâns, „pentru cunoscători”. Practic, numele celui care ura festivismele şi paradele de complezenţă este folosit de mulţi culturnici ai zilelor noastre drept o acoperire pentru îngroparea unor bani (cu sau fără chipul poetului pe ei) şi pentru propria lor „ieşire” în paginile diferitor publicaţii sau pe ecranele televiziunilor. Părerea mea de umil slujitor al literei este aceea că, în cazul în care se doreşte cu adevărat ca limba română să fie transmisă generaţiilor de azi, mâine, poimâine şi în veacul vecilor, prin opera eminesciană, aceasta (la operă mă refer) trebuie prezentată copiilor şi tinerilor, pe înţelesul lor şi în faţa lor. Mai mult, în niciun caz nu trebuie să fie confiscată de cei ce îşi spun „eminescologi” şi închisă în tratate care mai de care mai dogmatice, prezentate pe la simpozioane simandicoase. Ştiu că mă voi alege cu şi mai mulţi „prieteni” după aceste rânduri, dar îmi asum responsabilitatea. Acelaşi

DAN T. GÜRTESCH