Instalarea domnului Andrei Marga la conducerea ICR, după ce în prealabil politicienii USL au schimbat legea de organizare, prin intermediul unei Ordonanţe de urgenţă, a marcat debutul uneia dintre cele mai spectaculoase involuţii dintre cele pe care le-a cunoscut România după decembrie 1989. Într- o ţară obişnuită cu legea implacabilă a discontinuităţii şi amneziei programatice, ICR-ul administrat de Andrei Marga a urmat un parcurs care a şocat prin rapiditatea şi profunzimea şi brutalitatea schimbărilor. În numai câteva luni, noul management de la ICR a reuşit să elimine în totalitate orice memorie a bunelor practici pe care acest organism şi le dezvoltase în anii din urmă. În numele unei ambiţii prometeice, domnul Andrei Marga şi-a propus un obiectiv îndrăzneţ, acela de a şterge punţile de comunicare cu trecutul demonizat al ICR de dinainte de numirea domniei sale. O politică de damnatio memoriae a lovit ICR. De aici, evident şi nevoia de a impune proceduri şi valori care să le înlocuiască pe cele precedente.

Strategia noului ICR al domnului Andrei Marga poate fi rezumată prin apelul la două instrumente, discursive şi organizaţionale- condamnarea, în bloc ,a “ moştenirii “ preluate, pe de o parte, oficializarea unui autoritarism administrativ, pe de altă parte. În noua filosofie de guvernare a domnului Andrei Marga, cele două abordări sunt complementare, de vreme ce delegitimarea eforturilor anterioare este justificarea plauzibilă a brutalităţii cu care domnia sa solicită aplicarea propriei sale voinţe.

Ţinta acestui program de tăgăduire a oricăror merite sunt toţi cei asociaţi, de o manieră sau alta, cu ICR-ul prezidat de H. R. Patapievici. Într-una dintre recentele declaraţii publice ale sale, domnul Andrei Marga condamna, fără echivoc, gestiunea culturală de la ICR Paris, punând-o sub semnul incompetenţei şi oferind,prin contrast, imaginea revigor