Ultimele sale zile, Eminescu şi le-a petrecut la Spitalul Mărcuţa, unde este internat în februarie 1889, apoi mutat la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, iar la 15 iunie moare la Sanatoriul Caritas. Într-una din însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață. Nu îşi dorea să moară tânăr. Ar mai fi așternut pe hârtie gânduri și frământări, nu ar mai fi scris în presa vremii! Dar Domnul l-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa. Din presa vremii şi din declaraţiile martorilor s-a putut face un film al trecerii sale în eternitate. Cu o seară înainte, Eminescu se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu îşi începea alt drum… Medicii dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan căci în sicriu, capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care-i acoperea și o bucată din frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş va scrie mai târziu unui ziarist ieșean care-l rugase să-i dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „Din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiuni