De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. „Politica implică întotdeauna şi puţin tea­tru. Iar politicienii trebuie să aibă un ele­mentar simţ dramatic, adică simţ în le­gătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o or­dine, o succesiune, o gra­da­ţie şi o arhitectură“ (Va­cłav Havel).

Obama nu face excepţie. Es­te predispus lăuntric spre utilizarea metaforelor pu­blice pentru a maximiza im­pactul unui joc de scenă. Percepute în această cheie, gesturile sale de săp­tămâna trecută capătă o sem­ni­fi­ca­ţie aparte. Mesajul-umbrelă cu bătaie lun­gă este bine cunoscut: „după mai bine de un deceniu de război, na­ţiunea pe care tre­buie să o reconstruim este a noastră“. Nu Afganistanul. Este con­cluzia rece a în­tâlnirii cu preşedintele Kar­zai. Cu câ­teva zile înainte, nominalizarea lui Chuck Hagel la Pentagon, un veteran al Viet­na­mului re­numit pentru aversiunea sa faţă de aven­turi de nation-building, avea doar să pre­gătească terenul. Şi no­mi­na­lizarea pentru CIA se înscrie în aceeaşi co­regrafie. John Bren­nan (arhitectul pro­gra­mului de dro­ne) este întruchiparea reţetei Obama-Bi­den de a apăra America în lu­mea de as­tăzi. Acţionând nonstop, de­parte de te­leviziuni şi de atenţia opiniei pu­blice, cu o precizie aproape chirur­gicală, dronele au devenit „glonţul magic“ preferat pent­ru a răs­pun­de ameninţărilor marca Al-Qaeda. Şi toate acestea, fără a ne­cesita des­fă­şu­rarea a zeci de mii de militari americani la capătul lu­mii sau de a implica America în campanii masive de nation-building.

Cheia in­ter­pre­tării semnificaţiei recentelor no­mi­nalizări pentru Pentagon, De­par­ta­mentul de Stat şi CIA se află în turneul electoral din 2008 al senatorului Obama, când el a des­tăinuit că „unul dintre lu­cru­rile pe care aş vrea să le fac este să aduc înapoi tipul de p