La Teatrul Act din Calea Victoriei, actorii spun poveşti despre dragoste, devotament, trădare şi moarte. E interesant să-i vezi şi să-i asculţi
“Spectatorul are şansa să se atingă de ceva nevăzut. De fapt, asta e menirea artei”, spunea dramaturgul şi cineastul rus Ivan Vîrîpaev despre piesa sa “Iluzii”, montată de curând la Teatrul Act din Bucureşti (în coproducţie cu Asociaţia Culturală Catharsis) de regizorul Cristi Juncu. Textul, o comandă a unui teatru din Germania, pus în scenă şi în alte ţări, în stagiunea trecută, i-a adus autorului “recunoaştere europeană”, după cum susţin unii critici ruşi. “Iluzii” este comedie, ca gen. Aşa e scris în dreptul titlului original. Dar în spectacolul de la Act vezi şi simţi momente dramatice alternând cu momente comice. În general, avem de-a face cu o piesă mai puţin obişnuită. Sunt scurte poveşti vorbite, ţesute chiar şi sub forma de monolog. E ca şi cum ai asculta nişte capitole dintr-un roman povestite de cineva.
Aici “cineva” sunt patru personaje: doi bărbaţi (35 de ani fiecare) şi două femei (30 de ani fiecare), potrivit indicaţiei autorului, stând faţă în faţă cu publicul şi aducând prin viu grai vieţile a două cupluri căsătorite de peste jumătate de secol. Fiecare poveste spusă este dejucată de următoarea.
Cristi Juncu a făcut două distribuţii, cele patru personaje fiind întruchipate de actorii (câte doi pe acelaşi rol) Tudor Istodor şi Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu şi Theo Marton, Diana Cavallioti şi Ada Simionică, Irina Velcescu şi Raluca Aprod. La început observi că textul conţine nişte banalităţi, de felul “dragostea e mai tare ca moartea”. Dar apoi...
Cele două perechi de actori, care vorbesc despre cele două cupluri aflate la senectute, stau comod pe o bancă (un fel de laviţă) lipită de perete. Începe să vorbească, cu lejeritate, una dintre actriţe, spunând prima poveste. E
