Mie mi se întamplă în felul următor când urmează ceva ce am de învăţat. Mai întâi apare un „semn” pe un teren complet virgin de respectiva idee, concept, situaţie etc, iar semnul se tot repetă până mă prind că e ceva cu el.
Una dintre cele mai recente „chestii” la care a trebuit să reflectez în ultima vreme este „asertivitatea”. Am auzit de multe ori cuvântul în contextul diverselor training-uri, conferinţe, etc centrate în jurul fenomenului „comunicare”. Aveam clar o bănuială asupra semnificaţiei generale a cuvântului, dar am lasat-o cum a picat de fiecare dată, deoarece nu am simţit nevoia unei definiţii riguroase plus că frecvenţele cu definiţii riguroase din mintea mea chiar erau ocupate cu altceva.
Însă, de ceva vreme, cuvântul mă „urmăreşte” ca un fel de detectiv profesionist, nu prea invizibil totuşi. A început cu primul seminar de metode din octombrie de la facultatea de psihologie unde sunt studentă în anul 2, unde am primit, parcă, exerciţiul de a operaţionaliza respectivul concept.
Apoi, cuvântul a revenit la cursurile de dezvoltare personală pe care le urmez, printre altele, să devin mai „asertivă”, provocând în mintea mea, din ce în ce mai des, un soi de „clic-clic”. Nu în ultimul rând, cuvântul mi s-a insinuat din nou în aură în contextul cursului de psihologie socială subliniind, complice cumva, relaţia clar simbiotică dintre brandingul personal pozitiv şi îmbunătăţirea asertivităţii personale în context social.
Deja vedeam un smiley cât casa iţindu-se la minea aşa că m-am gândit s-o definesc oficial, că să scap de ea. Din ce am înţeles eu până acum, nu există o definiţie foarte clară. Însă, asertivitatea are sigur legătură cu comunicarea, cu persoana ca entitate socială unică orientată mai ales spre dobândirea unui statut social, nu este complet inocentă şi se concretizează prin comportamente de comunicare într-o scală foart
