Partidul Naţional Liberal are o istorie lungă şi una scurtă. Cea lungă a impus în istorie figuri de prim rang care au determinat destinul României. Cea scurtă este plină de turbulenţe şi de contradicţii. A reintrat în scena politicii după o absenţă de cinci decenii încercând să reînnoade firul tăiat brutal de regimurile totalitare.

A fost meritul lui Radu Câmpeanu de a aduce în jurul său, alături de generaţia “penitenciară” şi pe cea “revoluţionară”. Sudura a fost dificilă şi n-a trecut mult până când partidul a început să se fragmenteze în aripi şi aripioare sub presiunea unui prea mare număr de lideri veleitari.

După ce a ratat Parlamentul, în 92, partidul a trecut printr-un dificil proces de reconstituire în siajul Convenţiei Democratice, în care liberalii au fost nevoiţi să accepte rolul conducător al ţărăniştilor. A reajuns la putere cu această alianţă în 96 (după ce mai trecuse pe acolo în cabinetul Stolojan), dându-le ţărăniştilor o lovitură mortală prin desprindere şi prin abordarea alegerilor din 2000 pe cont propriu. Au ieşit jumuliţi din aceste sisteme şi a fost nevoie de un nou experiment, al Alianţei DA – pentru a reveni în prim-plan, de data aceasta ca partener majoritar al democraţilor. Băsescu i-a adus din nou la putere, unde s-au comportat asemenea puiului de cuc, azvârlindu-i din cuib pe foştii fesenişti şi guvernând cu sprijinul tacit al pesediştilor.

Runda de alegeri din 2008 i-a plasat într-o opoziţie şi într-o conjunctură în care echipa care se bucurase de foloasele guvernării a fost nevoită să lase locul outsiderilor. Antonescu a devenit un neaşteptat preşedinte, succedând linia Quintus –Stoica – Stolojan – Tăriceanu, graţie prestaţiei hotărâte din compania prezidenţială în care l-a contrat cu agresivitate pe Băsescu. Schimbarea de preşedinte a adus şi o primenire a echipei la vârf, trecându-i în tribună p