An de an, la 17 ianuarie, creştin ortodocşii îl prăznuiesc pe “părintele monahilor”, aşa cum este numit Sfântul Antonie cel Mare, unul dintre cei mai mari asceţi, considerat în tradiţia monastică drept întemeietor al monahismului, alături de Sfântul Pahomie cel Mare. Viaţa Sfântului Antonie cel Mare a fost scrisă, la scurtă vreme după trecerea la cele veşnice, de către ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscop de Alexandria. În “Vita Antonii” (Viaţa lui Antonie), Sfântul Atanasie cel Mare spune că Avva Antonie s-a născut în anul 251 în localitatea Coma, în Egiptul de Mijloc, într-o familie creştină înstărită, unde a învăţat să fie drept şi credincios. La 20 de ani a rămas orfan de ambii părinţi iar în grija lui a rămas sora mai mică şi gospodăria. Foarte des îşi punea întrebări despre calea pe care trebuie să o urmeze în viaţă. A găsit răspunsul într-una din zile, după ce ascultase cuvântul Sfintei Evanghelii în care Mântuitorul spune: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). A considerat că acest îndemn îi era adresat direct, astfel că şi-a împărţit averea săracilor, a lăsat-o pe sora mai mică în grija unei comunităţi de fecioare şi s-a retras în singurătate. Cum în acei ani nu existau schituri şi mănăstiri, cei care voiau să ducă viaţă schimnicească, în post, rugăciune şi feciorie nu plecau din sat, ci îşi construiau mici colibe la marginea lor. O vreme, Sfântul Antonie a trăit într-o astfel de colibă, sub ascultarea unui alt ascet din zonă însă, după o vreme, a lăsat bordeiul şi s-a stabilit într-un mormânt idolesc abandonat, unde a dus o viaţă de purificare interioară, cu post sever, rugăciune şi teribile lupte cu demonii.
Avea 35 de ani când a decis să se izoleze total. A sălăşluit într-o fortăreaţă părăsită, la marginea deşertului, în