„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…” (I)

Cu un an în urmă prezentam, tot în această pagină, un splendid text exegetic, cu un titlu care, mai cu seamă pentru unii dintre cititorii noştri mai puţin familiarizaţi cu aspectele cvasinecunoscute ale vieţii şi creaţiei eminesciene, a părut de-a dreptul incitant: „Chipul Mântuitorului Iisus Hristos, în gândirea lui Mihai Eminescu”. Purtând semnătura regretatului părinte profesor doctor Constantin Galeriu, o personalitate emblematică a teologiei creştin-ortodoxe şi a culturii româneşti deopotrivă (pe care gânditorul creştin Petre Ţuţea îl creiona din câteva tuşe, în stilu-i caracteristic: „Părintele Galeriu când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilalţi preoţi nu predică, silabisesc… Eram odată cu nişte tineri, nu mai ştiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!”), textul, care apăruse la începutul anului 1991 în periodicul „Studii Teologice”, nebucurându-se de o largă circulaţie în epocă, hélas!, dezvăluia cu argumente imbatabile, minuţios argumentate, o altă faţetă a personalităţii enciclopedice a poetului (despre care filozoful Constantin Noica afirma, pe bună dreptate, că este „omul deplin al culturii româneşti”): dimensiunea creştin-ortodoxă a gândirii şi, implicit, a operei sale. Îndeobşte, sunt cunoscute preocupările poetului din varii domenii, precum politică, economie politică, finanţe, medicină, fizică, geografie și istorie, pentru a nu mai vorbi de filologie ori filozofie. Notele şi însemnările sale din perioada în care audia cursurile de la universităţile din Berlin şi Viena stau mărturie asupra seriozităţii preocupărilor şi excepţionalului său interes arătat u