Debutul meu literar“– relata1, în 1911, G. Ibrăileanu unui „prieten“2 – „a fost… critica literară agresivă“. În speţă, era vorba de „o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din Roman de o domnişoară ş…ţcritică publicată într-un ziar din Bucureşti“. Critica, aprecia retrospectiv memorialistul, ce nu-şi dezminte nici de această dată vocaţia fundamentală, „era bine scrisă, plină de răutăţi“ şi, ca atare şi în circumstanţele date („oraşul fiind mic, domnişoara cunoscută“), „făcuse zgomot“, dar avea un „defect“, şi anume „disproporţia între importanţa ce o dădeam eu lucrului şi între micimea acestui lucru“.
S-ar spune că „defectul”, contrabalansând decisiv calităţile, explică în cele în urmă trecerea sub tăcere de către memorialist a numelui ziarului bucureştean ce îi găzduise respectivul debut critic. Acesta fusese desemnat, totuşi, puţin mai înainte, ca primul dintr-o serie de „lucruri de mare însemnătate”, întâmplate în „vacanţa cea mare dintre clasele a VI-a şi a VII-a”, adică în vara anului 1889, succedat fiind de „scoaterea unei reviste”, de scrierea unor poezii şi de „amorezarea mai serios decât oricând până acum”. Şi, se cuvine remarcat, nici titlul revistei scoase nu a fost divulgat cu acest prilej.
Dar dacă descoperirea revistei („Şcoala nouă”) nu a constituit o problemă, nu la fel s-a întâmplat cu aceea a „ziarului bucureştean”. Numele lui a rămas o „enigmă nedezlegată” atât pentru cei care au dat biografii complete ale lui autorului Spiritului critic în cultura românească (Al. Piru, Savin Bratu, Mihai Drăgan), cât şi pentru cei care s-au consacrat anumitor perioade ale vieţii şi activităţii lui (Al. Epure, G. G. Ursu, I. Creţu, N. Gr. Steţcu ş.a.).
Explicaţia eşecului înregistrat în toate tentativele de elucidare trebuie căutată, pe de o parte, în inhibiţia indusă de disproporţia dintre semnificaţia lucrului de descoperit ş