Aşa cum în fiecare an trăim cu bucurie şi primim în inimă şi suflet mângâierea dumnezeiască în zilele sărbătoririi Naşterii şi Învierii Domnului Iisus Hristos, tot aşa trăim şi în zilele ce le dedicăm marelui poet naţional Mihai Eminescu, poetul nemuririi noastre.
În aceste zile simţim în noi o stare de renaştere, ne îndestulăm cu hrană spirituală şi parcă devenim mai conştienţi de marile valori ale neamului nostru, de rolul acestei naţii pe acest pământ, vedem mai bine greşelile şi pericolele ce ne pasc, asupra cărora Mihai Eminescu a stăruit la vremea sa şi care, din păcate, nici astăzi nu-şi găsesc rezolvarea din cauza unor interese obscure. Dar nu despre aceste probleme vrem să vorbim în continuare; le vom lăsa pentru alte ocazii, şi sunt destule, slavă Domnului. Pentru câteva clipe să uităm de durerile şi necazurile de zi cu zi şi să intrăm sub cerul de sărbătoare al marelui şi eternului nostru poet naţional, Mihai Eminescu.
Fără drept de tăgadă, chiar dacă mai sunt şi cârtitori la adresa sa, Mihai Eminescu este recunoscut astăzi drept cel mai reprezentativ poet român. El este indiscutabil creatorul limbajului poetic românesc şi expresia cea mai înaltă pe care a putut să o atingă spiritul creator al geniului. Din fructul genialei sale creaţii s-au hrănit şi se vor hrăni şi de-acum încolo, întru împlinirea cu rost a muncii pe tărâm literar, generaţii şi generaţii de scriitori.
Apropiindu-ne de Eminescu şi parcurgând câmpia mănoasă a creaţiei sale, ne îmbolnăvim de iubire, de dragoste şi dor de neam şi ţară.
Pentru oglindirea acestui mare adevăr voi prezenta în continuare un citat din ceea ce scria Grigore G. Păucescu despre Mihai Eminescu, pe vremea când era redactor la „Timpul”.
„Eminescu în momentul de faţă domneşte peste literatura noastră. Oricine are o inspiraţiune poetică, oricine vrea să potrivească două rime simte înrâu