Cuvântul "demnitate" nu are o definiţie precisă. Unii zic că e o atitudine, alţii - că ar fi un comportament, iar ceilalţi - o calitate. Mai are DEX-ul o explicaţie, care îmi displace cel mai mult după 23 decembrie - "post, funcţie, situaţie sau grad mare în stat". "Demnitarii" - brrrr... Dezonorantă listă x, mi-ai sabotat demnitatea. Şi nişte speranţe. Demnitate. Nu adaog „personală” pentru că mi se pare cam pleonastică expresia. Asta chiar şiîn cazul cândcineva ne-a făcut-o/ dăruit-o/luat-o/ nimicit-o... Când nici nu a fost vreodată atât de personală.
Ar trebui însă să adaog „umană” pentru că se întîmplă tot mai des de la o vreme, să o admir la alte specii. Teoreticii susţin căstima de sine este sentimentulde demnitate pecare îl avem desprenoi înşine. Se poate lucra la formarea, creşterea şi consolidarea stimei de sine. Cu demnitatea e mai complicat. Demnitate esteceva ce nupoţi obţine saupierdeprintr-o forţă exterioară. E în miezul deneatins alfiinţei noastre. Sau nu e.
Demnitate are de a facecufiinţa noastră, cu unicitatea fiinţei noastre. Nu ne putemcomparacu alţiipentru că nu existănimenialtcinevaca noi. Când spunasta,nu ospunîntr-unmodegoist sau trufaş. Când nerecunoaştemfiinţa noastrăunică, recunoaştem, de asemenea, unicitateaCeluilalt. Şi a altora. Se mai zice că demnitatea ar fi sinonimică cu „stima de sine”. Mulţi chiar o asociază Liberului Arbitru! Unii însă încurcă rău de tot iţele, considerând-o „trufie”, „orgoliu”, „aroganţă”, „fatuitate” (!), „îngâmfare”, „tupeu” ... Şi nu se opresc aici, ci mai pun beţe în roate, în loc să pună umărul... Cu antonimul e mai uşor: abstinenţă morală, în opinia mea. I se mai zice „umilinţă”. Mda, definiţia demnităţii nu e clară... Poate de aici şi carenţele? Status quo –ul actual mă debusolează. Mi-am surprins recent un discurs intern - „Îmi pare rău, Moldovă, dar nici chiar oamenii mei dragi de aici, nici pe
