Puţine ţări de pe mapamond au o istorie atât de fascinantă ca aceea a Statelor Unite ale Americii. Chiar dacă naţiunea americană n-a fost deloc cruţată de revolte, războaie şi crize, evoluţia societăţii, în ansamblul ei, a fost întotdeauna pozitivă, iar momentele de răscruce au constituit prilejul rezolvării problemelor de sistem. Să fi fost oare spiritul coloniştilor dintâi, în covârşitoare măsură protestanţi căutându-şi libertatea în afara unei Anglii obtuze, atât de puternic încât să marcheze, prin îndrăzneală şi radicalism, legile şi instituţiile americane? Stă mărturie, în acest sens, Constituţia Statelor Unite ale Americii, adoptată la 17 septembrie 1787 şi aplicată din 4 martie 1789, aflată efectiv în vigoare de mai bine de 200 de ani. Într-adevăr, puţine state se pot mândri cu o asemenea clarviziune ca aceea a Părinţilor Fondatori, amendamentele ulterioare nefăcând altceva decât să deschidă o cale şi mai largă libertăţii deja statuate.
Din punct de vedere geografic, istoria Americii este una a expansiunii continue, fie prin aderarea la Federaţie a statelor nou create în urma colonizării, fie prin război (cu Anglia, cu Mexicul, cu Spania), fie prin inteligenta cumpărare de teritorii (Louisiana, Alaska).
Din punct de vedere etnic, Statele Unite constituie cel mai bun exemplu de integrare, iar naţionalităţi care, în ţările lor de baştină, se aflau în conflict de secole şi-au găsit, în acest Pământ al Făgăduinţei, pacea mult visată.
Cea mai gravă criză la care a fost supus tânărul stat american a fost, totuşi, Războiul de Secesiune din anii 1861-1865, în care s-au confruntat nu doar adepţii libertăţii şi aceia ai sclaviei, ci şi două tipuri de mentalităţi, adânc înrădăcinate în cele două regiuni integratoare, Nordul şi Sudul. Chiar dacă rezultatul conflictului a fost acela pe care îl ştim, reconcilierea naţională a întârziat decenii de-a rându