Mâna mi-a îngheţat în mănuşă. Pixul îmi scârţâie cu sincope pe coala de hârtie şi lasă în urmă o dâră albastră căreia voi fi obligat abia în sesiune să-i desluşesc semnificaţia. Profesorul dictează egal scoţând aburi din gura aflată sub căciulă, de parcă ar fi locomotivă. Instinctiv, îmi îndrept privirea prin fereastra “turnului” facultăţii către fabrica de locomotive adevărate. Printre florile de gheaţă desenate haotic pe geamul luminatorului, se zăreşte furnicarul din curtea “Citadelei Electrotehnicii” româneşti. E semn că se se munceşte, în ciuda gerului năprasnic. Parcă şi mie nu mai îmi este atât de frig. Mă îmbărbătez să rezist până la pauză. Cum dracu’ au reuşit să construiască o încăpere în care e mai frig decât afară? Habar n-aveam atunci că un transilvan a inventat caloriferul. N-am însă nicio îndoială că proiectanţii luminatorului sunt inventatorii caloriferului “rece” care face ca frigul dinăuntru să fie mai mare decât cel de afară. Ca să-mi treacă timpul, socotesc în gând că sunt student în oraşul în care se construieşte tot ce mişcă pe pământ sau în aer: maşini, locomotive, tractoare, avioane, iar cu puţin noroc, în câţiva ani, voi fi şi eu printre cei care se agită în halele de vizavi. Privesc cât de greu se învârte secundarul ceasului de la mână. Mă găndesc că de frig i s-or fi contractat rotiţele şi de-aia secunda parcă-i mai lungă, ca să-mi facă mie în ciudă. Încă zece ture şi supliciul se va încheia. Tresar. Profesorul face o mişcare bruscă, un fel de stânga-împrejur şi se îndreaptă către uşă. Frigul l-a făcut să se predea mai devreme. Tocmai dicta ceva despre cum e capitalismul pe buza prăpastiei împins de inflaţie. Îmi place cum sună, inflaţie, dar ditamai profesor de socialism ştiinţific, tot n-a reuşit să mă lămurească ce e aia. Mă consolez că sigur nici el nu ştie, aşa că n-are cum să explice altora. Îi văd cu coada ochiului căciula de nutrie