Stanislas Wavrinka a avut norocul să se nască într-o ţară extrem de civilizată, deşi rădăcinile sale sunt de prin estul Europei, puţin polace, puţin ceheşti. Ghinionul carierei sale a fost că părinţii săi au decis să fie conaţionali cu Roger Federer, poate cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile.

Şi astfel Wavrinka a fost catalogat de lumea sportului alb drept „locotenentul” acestuia.

Helvetul cu siguranţă nu este născut să fie o vedetă. Cu un fizic atipic pentru lumea tenisului, destul de solid, jucătorul din ţara cantoanelor a compensat acest surplus de masă musculară cu un talent deosebit şi lovituri de manual, în special reverul cu o mână. Rezultatele în cei aproape zece ani de carieră profesionistă l-au adus spre top 10 în 2006 şi mai mereu în ultimii ani între primii 20 de jucători ai lumii. Premiile câştigate până acum, ce însumează peste 6 milioane de dolari, plus contractele de publicitate de sponsorizare îi vor asigura o viaţă liniştită alături de soţia sa, prezentatoare TV şi fiica sa, Alexia, în vârsta de trei ani.

De ce l-am ales pe Stan ca subiect al acestui articol, deşi în general n-a stat în luminile rampei decât extrem de rar?

Pentru că Wavrinka ne-a oferit duminică în primul turneu de Mare Slam al anului o partidă memorabilă în compania numărului unu mondial, Novak Djokovic. În cinci ore şi două minute de joc, cei doi au oferit un regal de tenis, în care ultimul set, al 5-lea, încheiat cu 12-10 în favoarea liderului mondial a durat 104 minute, cam cât un meci obişnuit în circuitul de zi cu zi.

Învinsul nu a fost cu nimic mai prejos decât cel care domina tenisul masculin la această oră, reuşind poate cel mai frumos meci din carieră. Iar porecla de Stan „the man”, care mi s-a părut uşor facilă până acum, atribuită jucătorului helvet, şi-a găsit de fapt şi răspunsul în două gesturi făcute în timpul acestui