* Tablou, din amintiri, despre viaţa culturală nemţeană , cu prorectorul Universităţii din Suceava, criticul literar Mircea A. Diaconu Am făcut liceul între 1978 şi 1982. Venisem destul de timid în altă lume. Citisem Fructele mâniei, păscând vaca. Acum, lucrurile se schimbau. Oraşul, împotriva părerilor de la începutul secolului, mi se părea un paradis. Când am văzut însă o casă de om – am stat câteva luni în gazdă – fără o carte, atunci lucrurile s-au mai schimbat. Şi eu care crezusem că faptul acesta nu e posibil, după ce eu însumi îmi construisem o bibliotecă prin tot felul de mijloace. În fine, copil venit nu cu iluzii, nu cu visuri, ci mai degrabă din inerţie, să-ţi vorbesc despre felul cum vedeam viaţa culturală din Piatra Neamţ din acei ani? Pot să-ţi vorbesc mai degrabă de subteranele vieţii culturale. Am stat vreun an în gazdă, pe Bulevardul Dacia (cînd am ajuns eu, tocmai se termina de dărâmat un cartier vechi de lângă el), apoi câteva luni la căminul din faţa Parcului Zoologic (în toată clădirea aceea uriaşă eram, la demisol, vreo 10-20 de băieţi, din toţi anii, fără nici un fel de supraveghere – urcam când voiam pe Cozla), apoi, câteva luni la căminul Liceului Forestier, la căminul Liceului Pedagogic, ba chiar, o vreme, un început de vară, într-o cameră din căminul de fete al Liceului Hogaş. Vreun an şi ceva – ultima perioadă a liceului – am stat în proaspătul apartament al surorii mele, în spatele magazinului Petrodava, de curând construit. Aşadar, cam multă libertate şi cam mult neprevăzut. Dar, cel puţin în ultimii doi ani, trecem, cred, zilnic pe la celebrul – pentru mine – anticariat de lângă Palatul Telefoanelor. Acolo l-am văzut prima dată pe Aurel Dumitraşcu. Vorbea aprins, înfierbântat, despre ceva anume. Era apoi chioşcul de reviste literare de lângă Librăria Hogaş. În ’78, abia ajuns, am cumpărat prima mea revistă literară. Un număr din „