Despre interes naţional în cultura politică românească
Fragmentarea geografică a spaţiului românesc, discutată deja în precedenta contribuţie (punctele 1, 4 şi 5), rezultă într-o vasalitate cronică a regiunilor româneşti faţă de marile puteri vecine. Aceasta este o inevitabilitate geo-politică determinată nu de vreun caracter naţional „supus”, ci de o logică geo-politică inexorabilă: Muntenia a fost orientată meridional (Imperiul Otoman), Moldova iniţial estic, dar ulterior tot meridional, după pierderea dezastruoasă a accesului la Marea Neagră în sec. 15, iar Transilvania occidental (Austria).
Logica vasalităţii este însă complet răsturnată de Marea Unire de la 1918, deoarece contextul geo-politic al oricărei regiuni istorice luate individual, este radical diferit de cel al României moderne luată în ansamblu. România unită are un set de opţiuni geo-politice vast superior oricărei regiuni istorice luate separat. Fiecare din acestea avea o orientare geo-politică aproape pre-definită. România în ansamblu nu are niciuna din aceste limitări strategice şi are posibilitatea de a desfăşura o politică externă infinit mai abilă şi mai profitabilă, de tip „360 de grade”. Din păcate însă, România continuă să fie înţeleasă, analizată şi guvernată ca şi cum ar fi un mic principat balcanic prizonier unei situaţii geo-politice fără opţiuni (i.e. Muntenia), şi nu o naţiune aflată la intersecţia potenţial extrem de profitabilă a trei zone majore de putere.
De aceea, chiar şi istorici de prestigiu precum Lucian Boia greşesc când analizează România ca „ţară de frontieră” a Europei. Acest lucru se putea spune despre oricare din regiunile istorice, dar nu şi despre România în ansamblu. După Marea Unire ea devine o specie fundamental diferită: o „ţară-frontieră”. Diferenţa între cele două concepte este majoră, cu ramificaţii profunde la nivel intern şi extern. La nivel inte