Ştiam că la Senat urmează festivitatea solemnă a depunerii jurământului de credinţă faţă de neam şi ţară a primului securist. Am cugetat că la un asemenea grandios eveniment se cuvine să asistăm nu numai noi, acum muritorii de rând, ci şi măcar spiritele înaintaşilor sacrificaţi prin contribuţia „patriotică” a securităţii.
Drept care m-am adresat memoriei lui Maniu, Brătianu, Mihalache, Coposu, Vulcănescu, Gir ca împreună cu spiritele zecilor sau sutelor de mii de elevi, studenţi, profesori, preoţi, militari, oameni de cultură, oameni de stat, ţărani, nenumăraţi ţărani, să participe din balcoanele prestigioasei instituţii la prestigiosul eveniment, fără a le spune de început despre ce este vorba.
Cortina se ridică, pe fundal onoratul prezidiu. Este invitat actorul. Întâmpinat cu îndelungi ovaţii, vădit emoţionat, îşi potriveşte ţinuta, îşi potriveşte ochelarii, deşiră hârtia, începe rostirea. Pornite ca din vârtej, solemnele cuvinte se încalecă, se împotmolesc în gâtlej, greu să-şi deschidă cărarea spre inimă, spre suflet, spre conştiinţă. Mica reprezentaţie se încheie potrivit tipicului devenit tradiţiuonal cu semnul crucii.
Greu de făcut de o conştiinţă atât de „curată”; mâna se ridică spre cap, se lasă spre burtă, o ia spre dreapta dar pe când să se îndrepte pe stânga, spre inimă, scapă la vale. Actorul este din nou ovaţionat de o mulţime fremătândă, felicitat personal de colegi, iar preşedintele liberal al juriului saturat de o gândire pozitivă, exclamă triumfător: Acum suntem toţi.
- Cine a fost ăsta mă întreabă Brătianu.
- A, dumneavoastră nu ştiţi. Nu era la suprafaţă pe acele vremuri. Este primul securist al ţării dovedit cu patalama, parafat şi confirmat.
- Şi cum de a ajuns aici?
- Simplu. El este numai actorul. Scenariul a fost scris de stampilele a 70% dintre votanţii unui colegiu din minunata noastră capitală. Re