E omeneşte să ne facem planuri, după cum e absolut firesc să visăm. Planurile noastre nu sunt decât visele pe care le avem şi pe care vrem să le atingem. Ele sunt aripile ce ne fac să plutim în universul devenirii, în călătoria pe care o avem de făcut, la capătul zilei. Fără planuri, nici avioanele nu ar putea zbura.

Planurile, aripile acestora, nu sunt altceva decât mijloacele prin care fileurile de aer sunt împinse către pământ, dând naştere zborului.

Aşa cum planurile sunt visele oamenilor ce trebuie împlinite, aripile sunt visele necesare pentru ca avioanele să se înalţe, să îşi ţină echilibrul, să plutească şi să completeze dorinţele oamenilor de a ajunge la destinaţie, împlinindu-şi, fiecare, din visele sau planurile lor.

Omul este un paradox ambulant, spune Lara Fabian, vorbind despre Patrick Bruel, pentru că el reuşeşte, prin simplitate, să combine o forţă puternică, creatoare, durabilă, cu o fragilitate de nedescris, care este, de mult prea multe ori, prea periculos afişată...

De fapt, sensibilitatea e visul omului de a zbura după cum forţa constă în capacitatea de a se desprinde de pămînt şi de a se înălţa spre cer. Planurile sînt visele cele ce fac posibilă legătura dintre lumea concretului şi cea a doritului.

Cu ajutorul planurilor ne desprindem de ceea ce avem şi ne apropiem, tot mai mult, de ceea ce vrem.

Începutul anului este, de regulă, perioada când ne facem planuri, când ne luăm angajamente, când ne stabilim ţinte pe care, de-a lungul zilelor ce vor urma, le dorim. Ore şi clipe vor atârna de dorinţele noastre dintru începutul anului, după cum energia degajată din forţa de a clădi este suficientă pentru a motiva universul să se acordeze la voinţa noastră.

Să ne facem planuri, să le întindem spre zări, altfel nu vom putea să ne înălţăm, să zburăm, să plutim, să fim.

E omeneşte să ne facem