Întrebarea vizează originea, încearcă să afle care este etimonul cuvîntului. Cheful e înainte de toate o stare sufletească, şi aceasta e accepţia principală a cuvîntului, probabil şi cea mai veche, consemnată în DA în următorii termeni: „Dispoziţie (veselă), bună dispoziţie, veselie, voie-bună, toane bune“.
Ispitiţi de o analogie prestigioasă, am putea presupune că s-a întîmplat cu cheful ceva asemănător cu fenomenul observat şi deplîns de Constantin Noica în cazul cuvîntului petrecere: o degradare treptată şi o deviere spre chef cu sensul de zaiafet, chiolhan, adică spre înţelesul nr. 6 din DA: „petrecere veselă cu mîncări şi băuturi din belşug (şi cu lăutari)“. Evoluţia continuă şi astăzi în această direcţie. Dacă în pomenitul mai sus DA (ediţia 1940) sensul principal era, cum am văzut, voia-bună şi dispoziţia veselă, iar accepţia de petrecere cu lăutari era consemnată abia pe locul 6, iată că în mai recentul Dicţionar de sinonime de Luiza şi Mircea Seche (din 1982) sensurile sînt consemnate în ordinea următoare, stabilită probabil în funcţie de frecvenţa de utilizare: 1. benchetuială, ospăţ, petrecere, praznic. 2. beţie. 3. dispoziţie, dorinţă, gust, plac, rîvnă. 4. capriciu, fandoseală, moft etc.
Din reflecţiile melancolice ale lui Noica redau aici un singur pasaj al Jurnalului filozofic din 1944: „Noi nu avem un termen românesc pentru devenire. Avem cîteva pentru fiinţă, dar nu avem pentru devenire. Am fi putut avea termenul de petrecere (se petrece ceva, care e mai mult decît se întîmplă, are loc: are desfăşurare). Dar l-au expropriat chefliii. Singura noastră devenire este în chef, în distracţie, – în înstrăinare.“
Discuţia e reluată pe larg în Ciclul devenirii. Trecere, petrecere, din Cuvînt înainte despre rostirea românească, cu accente şi mai grave, fiindcă, în ultimă instanţă, degradarea unui cuvînt ne împunţinează existenţa: „Astăzi