Felii de franzelă foarte subţiri, tăiate în două, unse cu margarină – dar numai cît să astupe găurile pîinii – şi acoperite cu parizer şi fîşii înguste de gogoşari muraţi sau rondele străvezii de castraveţi acri. Vreo două-trei platouri a cîte un rînd de sandviciuri. Plus tort de cofetărie, cu cremă care ţi se aduna cocoloaşe în gură pînă s-o înghiţi cu chiu, cu vai. Ăsta era nesmintit meniul la ziua lui Udo, vecinul şi prietenul meu cel mai bun, pînă pe la 7 ani. O dată pe an îl lăsa mama lui să aducă prieteni la el – de ziua lui. Asta îmi şi plăcea cel mai mult la ziua lui, că puteam merge la el. În rest, ne jucam la gard. La gardul care despărţea grădinile noastre. Eu pe partea mea, Udo pe partea lui. Ca să ne întîlnim, fie îl strigam eu: „Udo, hai la gaaaaaard!“, fie mă striga el: „Adila, hai la gaaaaaard!“ Gardul era şi nu era o piedică în calea fericirii noastre. Era, altfel nu ne apucam să lărgim, pînă am încăput pe-acolo, o gaură pe care o dibuisem în plasa de sîrmă. Gardul a fost reparat în scurt timp, ceea ce însă nu ne-a împiedicat să ne căsătorim. Cred că e prima petrecere de care îmi aduc aminte.

Mi-am pus pantofii cu toc ai mamei şi o rochie care „se învîrtea“. Udo nu-mi amintesc ce-a purtat. Nu era important. Ca să ne căsătorim, eu am făcut sarmale din foi de viţă-de-vie, umplute cu papalaşcă, iar Udo a trebuit să-mi dea un cadou. Mi-a dat o farfurie de tablă găurită. Numai bună pentru sarmale. Ca să ne căsătorim, a trebuit să îndoim coatele ca şi cum ne-am fi luat de braţ şi s-o pornim de-a lungul gardului, fiecare pe partea lui, atenţi să n-o luăm unul înaintea celuilalt. Am ajuns în fundul grădinilor, unde ziceam că era biserica. De ziua lui, cel mai mult îmi plăcea că puteam să merg la el. De la fereastra lui, strada se vedea altfel decît de la noi. Casa lui părea mai mare şi mai frumoasă decît a noastră. Şi unde mai pui că o dată m-a dus