de Dragoş BAKO
dragosbako@tribuna.ro
25 ianuarie 2013 21:32
1 vizualizare
A-A+ Pentru cei ce lucrează în presă, marile sărbători nu înseamnă doar realizarea unor materiale despre cum a venit Moş Crăciun la copiii de la şcoala cutare, despre cum s-au prins oamenii în Hora Unirii în buricul târgului ori despre cum au primit doamnele şi domnişoarele ghiocei în trafic, de la poliţişti, de 8 Martie. Ehei, ce simplu ar fi! Nu: ori de câte ori se consumă vreo sărbătoare, mailul se încovoaie sub povara veştilor despre cum a organizat x o frumoasă serbare, cum a venit Moşul nu ştiu unde, cum a fost evocată Unirea Principatelor în una, două, trei, patru, cinci, şase săli din tot atâtea clădiri şamd. E foarte bine că Moşul vine peste tot, că de la mic la mare se colindă în Ajun de Crăciun, că se vorbeşte despre ce s-a întâmplat la 24 Ianuarie 1859 sau că, pe 8 Martie copiii, adolescenţii, cei tineri şi mai puţin tineri fac, spun, gândesc câte ceva. Bravo! Pornind de la ideea că toţi cei care pun la cale astfel de manifestări cred în rolul lor pozitiv, în necesitatea acestora, eşti surprins de dorinţa arzătoare a aceloraşi organizatori de a-şi vedea acţiunea promovată. Şi, când spun dorinţă arzătoare sunt elegant, deoarece "presiune" e un termen ce respectă mult mai mult realitatea. M-am întrebat de multe ori dacă cei ce organizează tot felul de manifestări (de la simpozioane, serbări, până la campanii umanitare şa) au ca principal scop promovarea strădaniei lor sau însăşi manifestarea? Dacă organizezi o serbare pentru copilaşi, cred că scopul principal e acela de a-i bucura, de a le da satisfacţii. Ei bine, de multe ori ai senzaţia - în faţa stăruinţelor întru promovare - că e mult mai important ca lumea să ştie că nenea sau tanti x au organizat evenimentul decât simpla, inocenta bucurie a celor mici. Alaltăieri a fost Ziua Unirii: să te ţii înştiinţări des
