De cîteva săptămîni, mă străduiesc să citesc aproape în fiecare zi cîte un fragment dintr-o carte splendidă apărută în urmă cu cîteva luni la Editura Il Mulino, în Italia: Il grande raconto delle stele de Piero Boitani. Autorul, un mare specialist în Dante, dar şi în literatura europeană medievală şi renascentistă, a scris şi despre Homer şi Shakespeare şi a ajuns chiar pînă la… Benjamin Fondane. Ceea ce mă atrage însă înspre textul acesta sînt stilul autorului şi forţa magnetică a limbii în care scrie. Pornind de la observaţia că „tutii gli esseri umani per natura amano guardare il cielo stellato“ (textul în original sună prea frumos şi, fiind probabil transparent pentru cititor, renunţ la traducere), Boitani trece în revistă un număr impresionant de raportări la bolta cerească iluminată de stele, de la acelea ale astronomilor şi fizicienilor la cele ale poeţilor şi filozofilor. Volumul care numără aproape şase sute de pagini şi mai bine de două sute de ilustraţii reprezintă o tentativă de a regîndi relaţia dintre arte şi ştiinţă. Precizînd că arta nu are nevoie de a-şi găsi o justificare ancorată în ştiinţă, Boitani susţine că, dimpotrivă, tocmai aceasta din urmă este aceea care trebuie să-şi recunoască rădăcinile comune cu arta şi filozofia: „[...] le scienze, devono essere coscienti che il loro impulse primo, le loro radici, affondano nello stesso principio che inspira l’artista e il filosofo“. Şi care ar fi acest principiu comun? Uimirea care îi cuprinde pe toţi, artişti, filozofi şi oameni de ştiinţă, de fiecare dată cînd privesc cu ochii deschişi cu adevărat frumuseţea universului care ne înconjoară („la meraviglia davanti alla belezza del cosmo“).

Henri Poincaré a scris undeva că omul de ştiinţă nu studiază natura doar pentru că un asemenea studiu ne este util. Astăzi, mulţi studenţi la facultăţile de ştiinţe exacte sau la politehnică de mai pest