Moartea unui regizor și răceala unor ierarhi.

Moartea unui regizor a pus în scenă o chestiune teologică. Avem un corp defunct, să îl ingropăm sau să îl ardem? Bisericile de confesiune Ortodoxă nu legitimează incinerarea voluntară. Cu alte cuvinte, una este ca un accident sau vocația martirică să îți trimită trupul în vâlvătaia flăcărilor, alta este să îți expediezi trupul la crematoriu din rațiuni estetice, etice, ecologice sau economice. Care este criteriul care legitimeză acțiunea flăcărilor într-un caz, dar nu și în celălalt?

La această întrebare ar trebui să răspundă, în primul rând, reprezentanții Bisericii. Spațiul public a așteptat o explicație. Iar aceasta a venit deficitar. În locul argumentelor au fost livrate două comunicate expeditive și un articol confuz. Fără referințe teologice, fără trimiteri către bogăția de sens a tradiției patristice, fără disponibilitatea revelării. Unii dintre reprezentanții Bisericii par a fi ocupați cu probleme mult mai importante decât îndrumarea propriilor credincioșilor sau lămurirea celor de alte credință.

Membrilor clerului le revine misiunea de a înlătura în acord cu tradiția Sfinților Părinți orice neînțelegere. Ei sunt cei care dețin funcția deslușirii chestiunilor teologice. Deoarece Hristos este modelul de urmat pentru orice creștin și, în special, pentru membrii ierarhiei Bisericești. Iar, potrivit Evangheliei după Ioan, Hristos este exegetul, Fiul cel care îl explică, care îl face cunoscut pe Tatăl (Ioan 1.18). Cel care, după înviere, pe drumul către Emaus, îi aduce lămuriri asupra propriei Sale existențe apostolului Luca (Luca 24.13-35).

Membrii ierarhiei bisericești trebuie să mai facă acest lucru și pentru că ei sunt agenți ai tradiției. „Tradiție” este traducerea cuvântului grecesc „paradosis”. Iar acesta mai înseamnă și „transmitere”. Membrii ierarhiei Bisericești au funcția de a transmite s