Uneori, după un prânz sau o cină bogată în grăsimi şi “asortată” cu ceva tărie, poţi avea “o criză de bilă”. Dacă, în loc de a vizita dulapul de medicamente transmis de la o generaţie la alta ca un sanctuar al credinţei în zeul “Las’căştiueuceam”, vizitezi medicul şi, la recomandarea lui, faci un examen ecografic abdominal, poţi afla că ai “pietre la fiere”.

Cu diagnosticul de “litiază veziculară simptomatică/ colecistită litiazică” eşti îndrumat către medicul chirurg. Este bine să ştii că în anii noştri “standardul de aur” al rezolvării acestei afecţiuni este colecistectomia laparoscopică (greşit ştiută ca “operaţia cu laser”). Extragerea pe cale laparoscopică a colecistului care conţine calculi (indiferent de mărime) poate preveni o serie de complicaţii grave dintre care cele mai frecvente sunt colecistita acută, icterul mecanic, angiocolita şi pancreatita acută.

Dacă vrei să deschizi o fereastră spre această operaţie, ar fi bine să ştii câte ceva despre miturile şi avantajele ei.

Prima legendă creată este legată de numele ei popular, “laserul” minune neexistând în arsenalul utilizat de chirurg în această operaţie, fie ea făcută la Buzău, Bucureşti sau Boston. O “minune” există totuşi, vezica biliară fiind disecată şi extrasă prin patru orificii de 5-10 mm sub supravegherea unei camere video. Pentru a produce spaţiul necesar desfăşurării confortabile a acestor manevre, abdomenul este “umplut” temporar cu dioxid de carbon, un gaz care nu are niciun efect ulterior asupra pacientului.

Mitul numărul doi este legat de dimensiunea calculilor. “Am calculi mici, nu mă operez”. Ar fi bine să ştii că tocmai calculii mici, de câţiva milimetri, pot “fugi” din vezica biliară şi pot provoca pancreatita acută – cea mai redutabilă complicaţie a litiazei veziculare, o adevărată “explozie într-un depozit de muniţii”.

Aş ţine să subliniez că prin l