“O, genii întristate care mor/În cerc barbar şi fără sentiment,/ Prin asta eşti celebră-n Orient,/ O, ţară tristă, plină de humor...”

G. Bacovia – Cu voi

S-a stins din viaţă, intrând în Fiinţa memoriei noastre spirituale, marele umorist Dan Mihăescu. Nu ştiu cine şi cui ar trebui să-i transmită condoleanţe. Poate Dumnezeu – nouă, pentru că a ne-a murit R?SUL. Râsul homeric sau şoptit, râsul inocent, râsul satiric, râsul tandru, râsul tăios, râsul subtil, râsul transparent, râsul demolator, râsul care zideşte… ?ntr-un cuvânt, râsul lui Dan Mihăescu, livrat publicului prin artişti de acelaşi calibru: Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Amza Pellea, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Octavian Cotescu, Puiu Călinescu, Cornel Vulpe, Ştefan Bănică, Vasilica Tastaman, Coca Andronescu. Adică toţi cei care nu mai sunt… Am rămas singuri, să ne descurcăm cu băşcălia trivială, aducătoare de audienţă şi bani fără-număr, fără-număr.

Nu cunoaştem atâtea cuvinte cât să-l putem evoca. ?l evocă însă faptele sale umoristice (“de tot râsul”, ar spune el) distilate în scheciuri, scenete şi filme. Ultimul monolog şi l-a rostit singur, pe 31 martie 2011, la lansarea cărţii “Spovedania unui umorist” (autor Annie Muscă), în care el a fost, pentru prima dată în public, personajul principal. Iar în invitaţia la eveniment şi-a făcut singur portretul, aşa cum s-a văzut în oglinda retrovizoare a trecutului: <