Creştin ortodocşii în prăznuiesc în cea de-a douăzeci şi opta zi a lunii ianuarie pe Preacuviosului Părinte Efrem Sirul. Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient, în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia), în anul 306. Tatăl său, preot păgân, l-a alungat din casa părintească încă din fragedă tinereţe, considerând de neacceptat ca fiul său să iubească religia creştină.

“Fu primit de Sfântul Episcop Iacob care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului Lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înălţa sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă. Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a Lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de «dascăl al căinţei». Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi” (Vieţile Sfinţilor de peste tot anul).

Avea 20 de ani când a hotărât să se retragă în pustiu. A ajuns în cetatea Edesa în pelerinaj, în căutarea unui om sfânt care să-l călăuzească. După câţiva ani petrecuţi în Edesa S