Eram la volanul maşinii mele când un tânăr, aflat la volanul altei maşini, care venea din sens opus, a coborât geamul din dreptul lui şi m-a îndemnat insistent, cu o voce tunătoare:

– Du-te, bă, în p… mă-tii!

Profitând de faptul că aglomeraţia nu ne permitea să înaintăm foarte repede, am deschis şi eu geamul, tacticos, fapt care l-a cam speriat pe tânăr, ca şi cum m-aş fi pregătit să-i spun ceva şi mai violent. Eu însă i-am dat cu totul altă replică, pe un ton confesiv:

– Of, dacă ai şti cât de mult îmi doresc să mă întorc acolo. Era atât de bine… Dar… nu se mai poate!

Stupefiat, tânărul s-a zăpăcit atât de tare, încât n-a lipsit mult să lovească o maşină din faţa lui.

Îmi place de când mă ştiu să glumesc, surprinzându-i pe cei din jur cu câte o replică mai puţin obişnuită. Îmi aduc aminte că, elev fiind, la Suceava, stăteam într-o zi cu o fată pe o bancă din parc în apropierea unor muncitori care nu ştiu ce făceau pe acolo. Unul dintre ei, mai obraznic, mi-a strigat:

– F…-o, bă!

M-am ridicat de lângă fată şi m-am dus la el. El a încremenit. Bineînţeles că împreună cu ai lui putea să mă bată fără niciun efort, dar îndrăzneala mea îl uimise. I-am spus pe un ton prietenos:

– Îţi mulţumesc, mi-ai dat o idee bună. Chiar stăteam aşa, pe bancă, şi nu ştiam ce să fac în continuare…

Insolentul a rămas fără replică. Iar ceilalţi muncitori au râs în hohote (de el!).

Fata, şi ea cu umor, m-a întrebat când m-am întors la ea:

– Ai vorbit serios?

Nu vorbisem serios, era o glumă.

Mai merită amintită, cred, replica pe care i-am dat-o unei studente la matematică (ulterior – poetă relativ cunoscută), care, căutându-mă la redacţie, s-a prezentat şi mi-a spus ca să mă şocheze:

– Domnule Alex. Ştefănescu, dacă îmi publicaţi o pagină de poeme mă culc cu dvs.

Eu i-am răspuns:

– Bravo, domnişoară! Adică să