Aproape de Mănăstirea Neamţ, sub Muntele Chiriacu, într-o poiană înaltă de o privelişte ale cărei frumuseţe şi linişte l-au făcut pe Mihail Sadoveanu să o asemene cu “Poiana Raiului”, se află un schit deosebit, Pocrov. Este mai nou decât alte schituri din zonă, fiind ridicat prin anul 1714 de Sfântul Ierarh Pahomie, dar a jucat un rol foarte important în aceste trei secole ca loc al înălţării duhovniceşti. Sfântul Ierarh Pahomie, monah din Mănăstirea Neamţ şi episcop al Romanului între 1707 şi 1714, ridică biserica împreună cu primii ucenici care şi-au închinat viaţa sihăstriei – Sofronie, Mardarie, Lazăr, Dosoftei şi Ioanichie. Biserica, cu hramul “Acoperământul (Pocrov, în slavonă) Maicii Domnului”, are temelie de piatră, pereţi din bârne de brad şi respectă planul obişnuit nemţean de treflă, cu trei turle, pridvor la apus şi clopotniţă separată. Impresionează catapeteasma, de pe vremea ctitoririi bisericii, în 1714, din lemn, ornamentată în stilul vremii, cu flori sculptate. Icoanele sunt zugrăvite în maniera bizantino-athonită cu elemente de influenţă kieveană. Tezaurul cultural şi artistic al Pocrovului păstrează un număr valoros de cărţi, manuscrise, icoane şi obiecte liturgice, multe dintre ele fiind luate spre păstrare la Mănăstirea Neamţ. În acest schit, Pahomie a statornicit un stil de viaţă pustnicească pe care îl dorea păzit în veci. Voia ca în “rânduiala” schitului nimeni din afară să nu se amestece, nici măcar cei de la Mănăstirea Neamţ. Dar autonomia pe care Pahomie o dorea pentru ctitoria sa a fost mereu ameninţată. În vremea stareţului Paisie (1779-1794), Schitul Pocrov a trecut cu totul sub ascultarea Mănăstirii Neamţ, păstrându-şi doar regimul sihăstresc sau pustnicesc. Aşezământul de la Pocrov era renumit, prin secolul al XIX-lea, pentru sihaştrii taumaturgi, care primeau şi vindecau bolnavi veniţi din satele din împrejurimi. Între aceştia, se rem