S-au stins rapid ecourile discursului de inaugurare a celui de al doilea mandat al preşedintelui Obama, de la Washington. Cei mai mulţi comentatori americani şi străini, inclusiv români, cred că alocuţiunea sa de 18 minute a atins prea puţine chestiuni concrete, că a fost, mai degrabă, o “declaraţie de conştiinţă”, decât o viitoare agendă de lucru. Aproape că n-au afirmat că a fost plictisitor. În sfârşit, au estimat că al doilea mandat se va ocupa mai ales de probleme interne, că preşedintele nu a menţionat nici măcar o singură ţară străină în vorbirea sa, că politica externă a Americii a fost ca şi absentă – a fost prinsă, într-adevăr, în numai 45-50 de cuvinte dintre cele 2.137 ale textului. În sfârşit, la CNN şi în marea presă tipărită euroatlantică s-a exprimat părerea că maniera în care Obama şi-a structurat demersul politic de la 21 ianuarie rămâne neclară.

Opinia autorului acestui comentariu este alta. Anume că, evitând intenţionat referiri specifice, sau mai elaborate la demersul internaţional actual al Americii, preşedintele a semnalat, în acest mod, o schimbare majoră, strategică, în politica externă a SUA. A vrut să marcheze, astfel, declanşarea “dezgheţului” în politicile anterioare ale Washingtonului în lume, vechi de 50 de ani, începute cu Vietnamul şi în curs de încheiere cu Irakul şi Afganistanul. Se poate spune, fără greşeală, că discursul său mai degrabă a indicat sfârşitul unei epoci, decât începutul alteia noi.

Într-un fel, speech-ul lui Obama a proclamat tacit încheierea reaganismului din anii '80 trecuţi şi a post-reaganismului neoconservator al lui George W. Bush jr. din deceniul anterior, ca suporturi ideologice, politice şi economice ale unei Americi expansioniste, intervenţioniste şi imperiale, într-o lume monopolară. Într-o singură propoziţie: “Nimeni nu doreşte mai mult pacea în lume, decât naţiunea cea mai puternică