Nu pot să ştiu când s-a născut zicerea care îl avertizează pe omul cinstit că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”. E de înţeles însă că ceea ce a generat o asemenea cugetare mustind de negativism a fost imposibilitatea găsirii dreptăţii de către făuritorii a tot ce ne individualizează ca popor şi ne aşază în faţa veşniciei.
Cam tot de atunci avem o pereche paremiologică, şi ea cutremurătoare, care aduce în prim-plan poziţia deloc onorabilă a omului contra om. Cică „dreptatea umblă cu capul spart”, vai, într-o ţară căreia ne place să-i spunem „Grădina Maicii Domnului”. Unde-i adevărul? Ori suntem creştini şi ne închinăm acestuia, ori ne facem fraţi cu dracul până trecem puntea şi după aceea mai vedem, nu-i aşa?... Nu, categoric, nu se poate sluji la doi domni!
Citesc articolul stareţului Mănăstirii Putna, Melchisedec Velnic („Crai nou” din 22 ianuarie 2013) şi nu-mi vine să cred. A mai păţit-o la Suceviţa şi academicianul Dimitrie Vatamaniuc, un om de o decenţă şi de o probitate morală ireproşabile, un eminescolog dinaintea căruia ar trebui să ne plecăm frunţile. Revoltătoare situaţie!
Acum a venit rândul „Ierusalimului românesc”. Oare nu se ştie că aici şi-au purtat paşii personalităţi de prim rang ale culturii române, unii odihnindu-se în cimitirul din apropiere? Oare nu s-a auzit că aici Ciprian Porumbescu a cântat „Daciei întregi”? Oare nu se cunoaşte că Putna a reprezentat cel mai puternic avanpost al spiritului românesc în partea de nord a ţării? E imposibil de aflat că aici şi-au vărsat sângele oşteni români şi că fără jertfa unor bravi luptători e foarte posibil ca Putna să fi fost astăzi dincolo de graniţă?
De ce am ajuns să ne batjocorim istoria, cultura şi credinţa? Adică sufletul atât de nobil al neamului românesc. Se învârtesc eroii în morminte şi nu-şi găsesc odihnă. Se zbuciumă codrii „fără ploaie, fără vânt”, oftează de d
