Dan Voiculescu îşi dă pentru a treia oară demisia din parlament. Prima dată – dacă îmi aduc bine aminte – a făcut-o din cauză că nu i-au fost aprobate nişte iniţiative legislative. A doua oară din cauza TVA-ului redus la alimente. Iar acum, pentru a se pune la dispoziţia justiţiei şi pentru a nu profita de imunitatea parlamentară.

I se reproşează – dintr-o anumită direcţie – că a înşelat aşteptările alegătorilor care l-au trimis de trei ori în forul legislativ şi pe care, iată, i-a lăsat din nou baltă. Mai grav este că ultimele două mandate au fost obţinute în colegii uninominale şi că pe locul său ar fi trebuit – şi va trebui – să fie organizate noi runde de alegeri, cu cheltuieli suplimentare, în condiţiile austerităţii.

Atât întârzierea cu care a depus jurământul cât şi demisia grăbită a fondatorului consevator are o explicaţie suficient de limpede, pe care de data asta Voiculescu n-a mai ţinut să o deghizeze în haina unor nemulţumiri principiale. Termenul scadent al procesului său pentru dosarul alcătuit de DNA pe suspiciunea achiziţionării ICA la un preţ subevaluat se apropia ameninţător. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se ştia şi ce complet de judecată va analiza probele: unul care şi-a făcut faima din a fi necruţător cu “peştii cei mari”: Năstase şi alţii.

Singurul lucru care nu s-a spus în clar a fost că din această confruntare n-avea nici o scăpare. Voiculescu era deja condamnat înainte de a ajunge în faţa instanţei. Şi în ciuda probelor – afirmă el – care nu-l incriminează cu nimic. E vorba de acelaşi mecanism pseudo juridic care a funcţionat şi în cazul lui Năstase: ştim noi că este vinovat şi trebuie să dăm un nou exemplu pentru Bruxelles!

Trebuie să recunoşti, oricât de antipatic ţi-ar fi Voiculescu şi obstinaţia cu care vrea el să-l dea jos pe idolul justiţiarilor, că asta nu e justiţie. Sau că