1. Sînt de acord că scrierea este juisanță, pentru scriitor (sau mai degrabă că juisanţa scrierii face din scriptor un scriitor). Pe de altă parte, știu că există unele realități mai suculente decît altele: drogul, alpinismul, bungee jumping-ul, amorul liber, turismul planetar sau poate chiar shoppingul sînt, din afară, mai juisive decît scrisul. Dar asta, am învățat, ține de regatul Imaginarului. Scrisul, spre deosebire de toate formele de trăire periculoasă, vine cu altceva: cu reflecţia asupra juisanţei. Una dintre întrebările de neocolit pentru cititorul lui Barthes este următoarea: se poate scrie despre juisanţă din chiar interiorul ei? Poţi să faci omleta şi să păstrezi şi oul?

Răspunsul lui Barthes nu este nici da, nici nu. Există un fel de ou şi un fel de omletă pe care le poţi avea împreună şi care decurg unul din celălalt. Asta face un fel de scris, cel analitic şi literar, exact şi metaforic, modern şi impostor, cel pe care-l practică Barthes mai ales atunci cînd nu vorbeşte despre literatură – cînd îşi asumă poziţia unui semiolog al societăţii de consum, loc nou în cîmpul intelectual francez. Nou, adică inexistent înaintea lui Barthes.

Sîntem tot la începutul anilor 1960 și îl vedem pe același Barthes, care se apropie acum de 50 de ani și care ocupă în sfîrșit pozițiile instituționale la care rîvnise, poate mai mult înainte decît acum, cînd le obține. În 1962 Barthes devine director de studii la École Pratique des Hautes Études și de aici înainte își instituționalizează interesele intelectuale din ultimul deceniu. Barthes n-a avut, ca autor al Mitologiilor, un maestru. Sigur, putem vorbi despre lecturile sale din Lévi-Strauss, iar mai tîrziu despre cele din Lacan, dar tratatele de lingvistică pe care le devoră, autorii aduși la modă de existențialismul cu care este contemporan la 30 de ani fac din primul Barthes un autodidact