A fost “Cel mai iubit dintre pământeni”, actor-nepereche în teatru şi film. A fost un “Hamlet” memorabil, “virulent sarcastic, dezlănţuit justiţiar, disimulând cu viclenie, suspicios, prudent”. A fost un “John Barrymore” fără pereche, încât nu ştiai când este el însuşi, povestind despre propria-i viaţă, la un pahar, când trage cortina, spre a-l aduce în lumina scenei pe Barrymore. A avut o “Viziune Flamandă” individualizată şi a dovedit că “Ascensiunea lui Arturo Ui” nu poate fi, în nici un caz, oprită. A fost “Maestrul” “Margaretei” şi al nostru, al tuturor, dar viaţa n-a mai avut răbare până în “Noiembrie”, să meargă la “Ultimul bal”, ci a dat mai devreme răspunsul la întrebarea “De ce bat clopotele, Mitică?”.
Personajele cărora le-a dat viaţă Ştefan Iordache, într-o profundă trăire artistică, cu mobilitate a expresiei, sunt numeroase şi memorabile. Marele actor n-a tratat profesia cu jumătăţi de măsură. Şi-a conturat rolurile, trăindu-le profund, dăruind personajelor un registru vocal inconfundabil.
Ca o premoniţie, maica-mare, Năstăsia, olteancă din Calafat, avea să-i pună “patalamaua” în copilărie, înainte de a fi absolvit Institutul de teatru. După ce a speriat-o într-o noapte, înveşmântat într-un cearşaf alb a exclamat: “Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!”.
Părinţii doreau să-l vadă medic, însă “... eu nu doream să fac nimic, apoi cineva mi-a spus: «Dă la Teatru!», am dat şi am intrat...”, îi mărturisea maestrul Ştefan Iordache Ludmilei Patlanjoglu în volumul “Regele scamator”.
În acel moment o nouă lume i s-a deschis. S-a dedicat artei teatrale şi cinematografice. I-a fost greu, i-a fost uşor? Iată ce scria într-un articol, în 1980: “Mi-e greu să mă urmăresc de la început şi până acum, să-mi rememorez temerile, necazurile şi marile bucurii. Câte au fost, au fost, poate pentru că trebuiau să fie; frământările,