„… ca de obicei, după dezastru lumea e perfectă”

O coborâre în infernul spaimei de a nu (mai) fi – iată ce face Radu Vancu în cel mai recent volum al său de poeme, Frânghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, 2012.

Un continuum viaţă-moarte, cu prezenţa persistentă a unei „voci”, a ceva revelat în existenţa terestră invadată de mesaje pe care poetul le captează şi le transcrie, alături de glosări cotidiene – ultimele, un soi de surdină postmodernă pe care poetul o pune vocii lirice, pure, care-l vizitează în vise. Este un procedeu literar ingenios, recunosc; abia la o relectură a cărţii mi-am dat seama care poate fi valoarea sa, ca pariu literar asumat de un postromantic atent să nu fie confundat cu un patetic defazat. Iniţial, am crezut că poetul nu are încredere în formula onirică abordată şi a simţit nevoia să dubleze poemele „inspirate” cu o tehnică ce l-ar credita în faţa unui lector versat drept un poet conştient de ceea ce face. Însă poemul-oglindă are mai degrabă un rol cathartic, decât filologic (de escortă, cu un termen nesuferit şi pedant), de introducere în chiar procesul elaborării unei cărţi care i se impune cumva autorului. E trezirea voluntară din transa poetică, realitatea din frontul mai larg al realului – iată ceva ce place unui cititor neavizat care astfel se poate împrieteni mai uşor cu poemul. Posedarea scripturală nu e creditată decât până la un punct, maniera, schema în care se lucrează cartea ne sunt prezentate cu naturaleţe, deşi rubik-ul manevrat de poet e doar interfaţa unui proces mai complicat decât pare la prima vedere.

Căci avem deja o manieră Vancu sesizabilă şi în Sebastian în vis, unde poetul lucra pe scheletul unui modul/model producător, cu migala unui ceasornicar aflat nu doar în relaţie mecanică, ci şi afectivă, cu „timpul” meseriei sale. Am spus în cam multe cuvinte ceea ce puteam spune pe sc